Anul acesta, la 23 aprilie, întreaga lume culturală şi-a aniversat Creatorul de Teatru, pe William Shakespeare. Sistemul zecimal consideră cei 450 de ani scurşi de la naşterea sa drept număr „rotund”, iar manifestările dedicate dramaturgului au înconjurat globul, deşi drept ar fi să îl serbăm în fiecare zi. La Craiova, tradiţionalul festival internaţional ce îi poartă numele a început şi e în plină desfăşurare, marcând, la rându-i, o aniversare „rotundă: două decenii de existenţă. Shakespeare al tuturor timpurilor se intitulează ediţia din acest an a evenimentului organizat de Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova, ArCuB, Institutul Cultural Român şi Fundaţia Shakespeare. Eveniment asupra căruia vom reveni, după un drum la… Tbilisi.
În capitala Georgiei, bardul a fost serbat printr-un spectacol al Teatrului Muzical şi Dramatic de Stat „Vaso Abashidze”. Numele instituţiei nu este deloc necunoscut în România, căci toamna trecută, Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical Viaţa e frumoasă a inclus în program „coreo-drama” Carmen, având la bază baletul lui Scedrin, pe teme din opera lui Bizet. Povestea a fost regândită scenic de coregraful Konstantin Purtseladze, rezultând o producţie cu adresabilitate directă simţurilor, comentată la vremea ei în revistă. Tânăra trupă a teatrului susţine, însă, un repertoriu eclectic, un amestec experimental de genuri: dramă, operă, musical, teatru-dans, spectacole literare. Instituţia are o istorie de aproape nouăzeci de ani, dar ultimii zece au fost marcaţi de prezenţa la conducerea companiei a regizorului David Doiashvili. Reformarea teatrului, deschiderea spre lume şi încercarea de a duce producţiile către „nivelul următor” nu s-au lăsat mult aşteptate, dovadă fiind, alături de Carmen, shakespearianul Macbeth, la rându-i mult aclamat peste hotare. Am regăsit ambele semnături – regizor şi coregraf – pe o nouă exegeză a Visului unei nopţi de vară.
Feerie cu zâne şi spiriduşi, crai şi crăiese, duci atenieni, tineri îndrăgostiţi şi meşteri actori amatori; piesă scrisă la comandă pentru o nuntă aristocratică; text cu aluzii politice; joc al dragostei şi al întâmplării; judecată despre sine şi despre lume; investigaţie psihanalitică – sunt doar câteva dintre consideraţiile critice asupra Visului unei nopţi de vară. Publicată în urmă cu mai bine de patru secole, piesa are o structură poetică de neegalat în istoria dramaturgiei universale. Şi reprezintă o adevărată „piatră de hotar” în arta regizorală mondială. Aşa cum poetul – celor nevăzute le dă formă, regizorul (dintotdeauna şi de pretutindeni) încearcă să materializeze misterul din spatele lumilor văzute şi a celor nevăzute. Visul devine viaţă, iar viaţa – vis. Graniţele dintre lumi dispar ca prin vrajă, ziua devine noapte la adăpostul pădurii, iar Binele se poate lesne confunda cu Răul. În noaptea iluziilor esenţiale, temele şi nivelurile fabulei se întreţes, acţiunile se întretaie, se oglindesc şi se re-oglindesc în eternul dublu al teatrului.
4_554x367Povestea sa modernă începe în anii ’70, odată cu spectacolul lui Peter Brook la Royal Shakespeare Company din Londra. Reper pentru redescoperirea spiritului piesei şi a contemporaneităţii sale, producţia a dat parcă ghes regizorilor ce i-au urmat să caute noi şi noi forme de exprimare scenică emblemei poetice a visului. Acum, după mai bine de patru decenii, pare imposibil să vezi o montare fără a te gândi la toate cele văzute anterior. Este şi cazul Visului georgian, unul alb-negru, amestec de contemporan cu… oricând. Telefoane, droguri, song-uri interpretate la microfon şi alte elemente actuale îşi găsesc locul firesc printre versurile lui Shakespeare. Spaţiul minimalist, imaginat de scenografa Anano Mosidze este esenţializat la maximum. Pădurea e redusă la un paravan negru (simplu, dar atât de funcţional), iar Curtea – la o colecţie de scaune / jilţuri / tronuri (în funcţie de rang) aflate în permanentă mişcare şi interacţiune cu actorii. Li se adaugă proiecţii video, momente de animaţie şi muzica lui Chopin în adaptare modernă.
În noaptea nebună de Sânziene, visele scapă din chingile normelor de zi cu zi. Şi cum iubirea şi mintea nu prea fac casă bună, basmul devine crud. Creatorii mitici ai nopţii încurcă destinele umane fără pic de scrupul. Helena, Hermia, Demetrius şi Lysander sunt prinşi într-o „horă a iubirilor” pe care doar zorii de zi o pot aduce la dimensiunea ordinii ateniene. Tinerii actori ai Teatrului „Vaso Abashidze” îşi dovedesc încă o dată (dupa spectacolul Carmen) profesionalismul şi dedicarea, remarcabilele calităţi fizice şi antrenamentul – în scene de mişcare duse până la extrema momentelor acrobatice. Poveştile şi destinele paralele au determinat mulţi regizori să distribuie rolurile lui Theseu, Ducele Atenei, şi Oberon, craiul zânelor, ale Hippolytei, regina amazoanelor, şi Titaniei, crăiasa zânelor, aceloraşi actor/ actriţă. Regizorul Doiashvili supralicitează această opţiune: maestrul de ceremonii Philostrat va deveni, la rându-i, spiriduşul Puck, iar cei patru îndrăgostiţi vor juca şi unele din rolurile meşterilor, într-o intersectare şi mai încâlcită a planurilor.
Într-o lume sufocată de sex, pare că dragostea „ideală” se regăseşte doar în Povestea scurtă, plicticoasă foarte a lui Pyram şi Thisbe, interpretată caricatural, grotesc de naiv, de către meşteşugarii actori amatori. O comedie tristă peste poate este subintutulată piesa lor, iar montarea georgiană dezvăluie întregul amar al acestei poveşti, dar şi al condiţiei artistului – de oricând şi de oriunde. La final, printre solemnităţile de la Curte vagi amintiri se-arată, ca nişte flashbackuri, iar visele, ca orice vise, îşi au sfârşitul lor în lumea reală – nu întotdeauna fericit. Căldărarul Snout (cel ce interpretează Zidul în scena de teatru în teatru) se visează tânăr şi sănătos. În realitate, nu este decât un biet handicapat, într-un scaun cu rotile… Să fie aceasta, oare, soarta artistului? Sau doar nişte vorbe goale, cu care v-am dat târcoale, care pentru noi s-au scris, şi atâta doar: un Vis…